traditionalromanesc.ro trafic.ro

Articole / Editoriale

Inapoi

Mărţişoare, mărţişoare

27 Februarie 2012

Copil fiind, aşteptam cu nerăbdare Mărţişorul. Mă gâdeam mult la momentul în care voi oferi mărţişoare. Chestia asta m-a ţinut de la grădiniţă până prin clasa a şaptea sau a opta. La liceu deja nu mai era cool să te ocupi cu aşa ceva.

Aşteptam ziua de 1 Martie şi, de multe ori, nu mai aveam răbdare sau, dacă se întâmpla să cadă într-o zi de Duminică, sâmbătă cel târziu aveam buzunarele uniformei de şcolar pline cu pliculeţe cu mărţişoare.

Oricum, cu câteva zile înainte, stăteam şi învârteam mărţişoarele pe toate părţile. Făceam un clasament al lor, unul subiectiv, de la cel mai frumos la cel mai urât. Şi le atribuiam deja listei de fete din capul meu. Cel mai frumos mergea la favorita mea, iar cel mai urât poposea pe catedra undei profesoare nesuferite.

Interesant era că întotdeauna fata cea mai draguţă avea pieptul plin de mărţişoare, iar cele considerate, în mintea noastră copilărească, mai urâţele aveau mai puţine. Fetele bîrfeau şi ele, încă de pe atunci, că urâţelele şi-ar fi adus de acasă mărţişoarele şi că nu le-ar fi primit. Şi am mai remarcat că unele profesoarele nu îmi erau doar mie mai antipatice căci primeau tot timpul cele mai urâte mărţişoare.

Însă, fetele purtau mândre mărţişoarele şi era ca un fel de concurs între ele. Se considerau mai apreciate cele care aveau mai multe mărţişoare şi mai fistichii.

Şi am mai remarcat că şi copilele aveau favoriţi încă de la vârsta aceia. Căci mărţişorul primit de la un băiat ce-l îndrăgeau era tot timpul scos mai în faţă.

Imaginaţi-vă cum mă luptam eu să-mi iau inima în dinţi şi să ofer mărţişorul fetei pe care o iubeam în secret. Roşu la faţă de ruşine, mergeam într-o recreaţie la ea şi îi întindeam pliculeţul. Sau, dacă găseam mai mult curaj îl prindeam chiar eu în piept cu un ac adus de acasă. Ca să fiu sigur că mărţişorul de la mine este la vedere şi că tot timpul când va da cu ochii de el îşi va aminti de mine. Şi, uneori mă întristam, căci a doua zi vedeam că mărţişorul meu era deja acoperit de altul. Oare era al vreounui rival? Cînd nu aveam curaj îi lăsam mărţişorul în bancă, ca pe o surpriză. Toată ora trăgeam cu ochii spre ea ca să văd dacă descoperă şi admiră mărţişorul de la mine.  

Îmi mai amintesc că multe mărţişoare erau reciclate, primite de mama sau de sora mea în anii trecuţi. Acestea erau mărţişoarele cele mai slab cotate. Dar aveam nevoie de multe mărţişoare şi ar fi costat o avere. Pentru că nu puteam să ofer doar celei pe care o îndrăgeam. M-aş fi dat de gol. Aşa că trebuia să dau mărţişoare tuturor fetelor din clasă ca să maschez oferirea unui singur mărţişor.

Pe scurt, pentru mine Mărţişorul era important, iar momentul oferirii lui era o ocazie de a lămuri nişte lucruri chiar dacă nu pricepeam eu pe atunci adevărata semnificaţie a sărbătorii. Dar cred că şi aşa, cu mintea de copil şi fără să vreau, participam şi mă regăseam într-o datină veche.

Nu ştiu cât preţ mai pun copiii din ziua de azi pe Mărţişor dar mărturisesc că îmi este dor să văd fetiţele cu pieptul plin de mărţişoare şi lăudându-se între ele.

Din păcate, în zilele noastre rar vezi femei care să mai poarte mărţişor.

De aceea vă rog să consideraţi această povestioară ca pe un Mărţişor din partea mea pentru toate iubitoarele de Tradiţional Românesc. Fără a vă cere să-l purtaţi în piept.

Vă doresc o primăvară plină de bucurii.

de Mândru’ Sorin
Inapoi la categorie
Tags: martisor, datini, sarbatoare, primavara

Comenteaza

Tibi Mijea • 1 Mar 2012
Salut Sorine.Sunt Tibi. Fain articolul. M-am reamintit prin ce ai scris tu de momente similare ce mi se intamplau si mie de martisor.
Reply
1
Sorin • 3 Mar 2012
ehe, măi Tibi, cand eram noi mici....
Reply
1