traditionalromanesc.ro trafic.ro

Articole / Reportaje/interviuri

Inapoi

Dragobetele (24 februarie)

16 Februarie 2012

Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, ţineau sau făceau Dragobetele. Celelalte date atestate sunt 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie (oricum, în preajma Zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară). Uneori, mai ales în sudul României, o perioadă întreagă, tot la îngemănarea lunilor februarie şi martie sau, cel mai adesea, în martie, stă sub semnul Dragobetelui.


Majoritatea denumirile sunt calchieri după numele din slava veche a sărbătorii creştine a Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare numită în spaţiul slav Glavo-Obretenia. Desigur, românii noştri, ca şi în cazul altor sărbători din calendarul popular (Circovii, Ciurica, Probajenii sau Obrijenia, Procoavă, Ovidenia, Zacetania, Stratenia ş.a.), nu înţelegeau nimic din această denumire străină. Ca atare, numele slav a început să fie adaptat încet-încet limbii române, aşa apărând în veacurile evului de mijloc denumirile Vobritenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea Dragobete.


Unii filologi susţin provenienţa lui „Dragobete” din două cuvinte vechi slave: dragu şi biti, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alţi filologi, adepţi ai autohtonismului total al sărbătorii, explică denumirea prin două cuvinte dacice: trago – „ţap” şi pede – „picioare”, acestea transformându-se în timp în „drago”, respectiv „bete”. În paranteză fie spus, înclinăm să credem că dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităţilor dacice nu ne mai sunt cunoscute.

"O zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari"

Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi, dar şi Dragomiru-Florea sau Granguru. Considerăm că filologii încă nu şi-au spus ultimul cuvânt în această problemă, deşi, pentru publicul larg, chestiunea nu este de un interes major, denumirea consacrată a sărbătorii, e vorba evident de Dragobete, fie ea slavă sau dacică, (re)impunându-se în ultima vreme în conştiinţa publică. De un interes mult mai mare se bucură, în mod firesc, modalităţile efective prin care tinerii de altădată ţineau această sărbătoare, cât şi în ce măsură şi cum ar putea fi adaptate aceste modalităţi la zilele noastre.


Potrivit tradiţiei, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă ieşeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici şi flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele şi viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie (la Sânziene); atunci se culegeau nişte flori considerate surori ale acestora, flori numite roji (trandafiri sălbatici) şi oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate şi se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârşeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăţi magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.


În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goană fiind numită „zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.

„Dragobetele sărută fetele”!

Dacă nu se făcea cumva Dragobetele se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spunea că „Dragobetele sărută fetele”! Aşadar, bucuria şi veselia erau, trebuiau să fie, coordonatele esenţiale ale acestei sărbători a dragostei!
Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat ... străin (de sat) şi deveneau pe dată drăgăstoase bărbaţilor în tot anul care urma! Gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind vânată, blestemată sau, Doamne fereşte, sacrificată la Dragobete.
Îndeobşte, sărbătoarea era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă; astfel, se scuturau toate ţoalele şi se aşezau lucrurile prin casă „ca să vie binele şi averea să se întoarcă la casă”. Dragobetele nu era socotit de bun augur pentru treburile mari, aşa că oamenii evitau să muncească prin ogrăzi sau la câmp de teamă că „vor ciricăi toată viaţa”. Oricum, înaintaşii noştri observaseră că oricare dintre lucrurile mărunte începute acum mergeau mai cu spor; era, de altfel, o perioadă a multor începuturi sau întoarceri: păsările se împerecheau şi începeau să-şi facă cuiburi, copiii nu mai mâncau aşa de mult (în acest sens, ruşii aveau un proverb despre ziua Dragobetelui: „Se întoarnă păsările la cuib şi copiii (de) la hrană”!), cloştile încep a cloci, celelalte surate ... neocupate încep să se ouă, vitele nu mai mănâncă aşa de mult (se ... întorc de la iesle!) ş.a., toate dovezi ale depăşirii unui prag calendaristic.

„Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure!”

Semidivinitatea numită Dragobete era închipuită ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; de obicei, inspira dragoste curată şi încredere; însă, unele fete şi femei doreau neapărat să fie pedepsite de Dragobete, lucrând intenţionat de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind „nevoite” să se lase iubite de Dragobete sau de un … flăcău confundat cu Dragobete, de aici apărând expresia, des auzită pe vremuri, „Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure!” Chiar dacă mai „pedepsea” femeile, în general se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în special, putând fi asimilat unui Cupidon românesc.
De altfel, Dragobetele, alături de zânele care luau forma Dragostelor, era socotit o personificare magică a iubirii. În această ipostază, el îi inspira pe îndrăgostiţi, astfel încât aceştia îşi spuneau cuvinte anume, cuprinse, se zice, într-un „Reţetar de cuvinte vrăjite”, reţetar folosit cu precădere la Dragobete. Rostite pe un anumit ton, asemănător unei adieri a vântului de primăvară, cuvintele nu trebuiau auzite decât de fiinţa iubită, altfel puterea lor dispărea; din acest original reţetar nu lipseau cuvinte precum aproape, dor, dragoste, drag, dulce, farmec, fior, inimă, iubire, înger, lin, lumină, rugăciune şi, invariabil, prenumele fiinţei iubite! Pe de altă parte, această zi era una dintre cele mai bune din tot anul pentru făcut de ursit sau de dragoste.
De fapt, toate credinţele şi practicile tradiţionale de la Dragobete aveau un rost mai profund decât ne-am putea închipui, toţi cei ce le înfăptuiau (re)echilibrându-şi, din punct de vedere energetic, organismul. În plus, atmosfera de veselie specifică acestei sărbători contribuia la apariţia unui tonus psihic optimist, prielnic sănătăţii, ca să nu mai amintim şi de influenţa magnetismelor sexuale, cu vădit efect regenerator pentru cei implicaţi direct. Aşa stând lucrurile, putem afirma că, într-un plan mai subtil, oamenii se vindecau la Dragobete unii pe alţii! Aşadar, nu întâmplător se spunea pe vremuri că Dragobetele era ţinut şi pentru ca oamenii, în special tinerii, să fie feriţi de boli!
Originea acestei sărbători ar fi în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor, aceste vieţuitoare fiind socotite de către strămoşii noştri cele mai apropiate de universul socio-uman. În acest context, nu e deloc o întâmplare faptul că pasărea era considerată una dintre cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei. De altfel, o informaţie documentară din Franţa secolului al XVII-lea ne arată cât de directă era, încă acum câteva veacuri, legătura dintre păsări şi dragoste; prin documentul de care aminteam, Biserica Romano-Catolică a interzis expres ascultarea ... cântecului păsărilor! Motivul? Îi inspira pe tineri în aşa-numita Valentinage (Dragoste de mai), aceasta dând naştere, conform clericilor catolici, dragostei sau nebuniei din dragoste! Sigur, pe noi ne poate amuza o asemenea informaţie, însă trebuie să acceptăm că ceva adevăr există în aceste relatări care ne vin din secolele trecute.

Păsările - mesageri ai zeilor

Revenind în spaţiul autohton, mai precizăm că românii numeau sărbătoarea Dragobetelui şi Logodiciul Păsărilor; se spunea că acum acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat şi de către oameni. Se pare că motivaţiile preluării erau mai profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, corespondentul cuvântului grecesc pasăre însemnând chiar „mesaj al cerului” sau „prevestire”. După unii etnologi, logodna de primăvară a păsărilor a devenit în timp şi „o sărbătoare a erotismului uman, ziua însurăţirilor şi înfrăţirilor, a logodnelor ludice sau reale ale tinerilor. Avem aici o rămăşiţă (...) a cultului strămoşilor-păsări, care a jucat un rol important în viaţa oamenilor, (...) în vechime, comportamentul zburătoarelor fiind un model pentru conduita umană” (Romulus Vulcănescu).


Pe de altă parte, accentul pus pe păsări şi pe femei, ne trimite la fecunditate, atât păsările, cât şi femeile fiind simboluri ale creşterii şi înmulţirii. Dragobetele, el însuşi, afirmă alţi etnologi, zân de esenţă solară, apropiat de divinităţi ale naturii şi dragostei, ar descinde dintr-o străveche Zeiţă Pasăre, această zeiţă devenind, în zeci de mii de ani, Marea Zeiţă a Pământului, unele atribute ale zeiţei regăsindu-se la Maica Domnului, Baba Dochia sau Sfânta Vineri; ei bine, cei care au cercetat acest subiect socot că acum, la mijlocul lunii februarie, în partea a doua a acestei lunii sau în prima parte a lunii următoare, Marea Zeiţă (re)apare în lume, epifania (apariţia) sa anunţând iminenta sosire a primăverii şi revigorarea naturii. Dacă amintim că unele legende româneşti ni-l prezintă pe Dragobete Iovan ca pe fiul Babei Dochia, iar despre Baba Dochia mulţi mitologi sugerează că este o Mare Zeiţă a Pământului (de natură, totuşi, lunară!), atunci afirmaţiile de mai sus capătă argumente şi pe teritoriul folclorului românesc. Cert e că Dragobetele e principiul pozitiv, iar sub înfăţişarea legendară a Babei Dochia aproape că nu mai recunoaştem nimic din trăsăturile eminamente revigoratoare şi dătătoare de viaţă ale Marii Zeiţe, deşi moartea ei prin împietrire ne face să ne gândim la o divinitate a timpului care moare spre a renaşte cu mai multă forţă după o vreme.


Desigur, noi cercetări se impun şi în această direcţie. Oricum, am ajuns mai aproape de adevărata origine a acestei sărbători aparte dacă vom recunoaşte că plantele, animalele şi mai ales păsările (despre ele se credea că ştiau chiar secretele celor trei lumi, de aici născându-se celebra „limbă păsărească”!), fiind mult mai aproape de influenţele cerului, presimt mult înaintea omului schimbările, aparent insesizabile, ce au loc în natura înconjurătoare... Oamenii de altădată, urmând instinctiv (sau, cine ştie, poate chiar conştient!) păsările nu au făcut altceva decât să se integreze într-un ciclu cosmic de esenţă divină, încercând prin tot felul de practici şi credinţe să ajute Soarele şi lumina să iasă biruitoare din eterna luptă cu forţele întunericului, forţe întruchipate acum de Baba Iarna sau Baba Dochia. La sărbătoarea Dragobetelui, elementele concrete ale acestei lupte veşnice erau, după cum am mai amintit, focul de pe dealuri, hora flăcăilor şi fetelor de pe aceleaşi dealuri, florile culese de fete, veselia caracteristică acestei sărbători, descântecele care se făceau acum cu atâta spor, îmbrăţişarea şi sărutul de după goana rituală, ca nişte peceţi ale dragostei care se transforma adesea în logodne şi căsătorii, sexul şi dragostea care se făceau în această zi prin pădurile din preajma satelor şi multe alte practici şi credinţe neajunse până la noi.
În concluzie, ceea ce au făcut veacuri la rând romanii la Lupercalii, vechii celţi, dacii şi apoi românii în aceeaşi perioadă a anului, ţine de aceleaşi resorturi adânci pe care, de abia, de abia, le-am intuit în aceste rânduri. Desigur, e destul de puţin, însă credem că s-au creat premize pentru o cercetare mai temeinică a acestei sărbători care suscită, din raţiuni străine spiritului acestei sărbători, atâta interes în ultima vreme.

Extras din cartea „Timpul sacru.Sărbătorile de altădată” semnată de etnograful ieşean Marcel Lutic

Acest articol face parte din campania noastra ”Mândrii de primăvară” - 24 februarie - 20 martie. Intraţi în campania noastră să întămpinăm primăvara simţind româneşte şi să ne meargă bine tot anul !

Această campanie cuprinde articole despre străvechea tradiţie a Dragobetelui; semnificaţia Mărţisorului din fiecare regiune a ţării; semnificaţia culorilor mărţişorului; cum ne alegem Babele; Moşii-Sfinţii; zilele arhaice ale femeii; Legenda Soarelui şi alte datini de Primăvară. Textele publicate sunt cercetate şi semnate de etnogafi cunoscuţi.

Citiţi şi:

Marcel Lutic despre adevăruri pe care cei dinaintea noastră le ştiau - interviu, partea a II-a

de Etnograf Marcel LUTIC, Preşedinte Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova, Iaşi
Inapoi la categorie
Tags: dragobete, sarbatoare populara, tineri

Comenteaza

Calin • 20 Feb 2012
Am citit multe despre Dragobete dar acest articol il consider ca fiind cel mai complet si pe inteles. Multumim domnule Lutic
Reply
6
Marcel Lutic • 23 Feb 2012
Multumesc tuturor conationalilor mei si, in primul rand, echipei acestui site minunat ca inca mai suntem mandri ca apartinem unui neam extraordinar, un neam cu nimic mai prejos decat marile neamuri ale acestei lumi, un neam care locuieste, potrivit unor vizionari, chiar in Gradina Maicii Domnului! Desigur, mandria noastra trebuie sa fie una smerita, dublata, asa cum cer randuielile intelepte, de cunoasterea zestrei de traditii si obiceiuri curate lasate noua mostenire de mosii si stramosii nostri. Sa nu uitam ca istoria nu inseamna doar ceea ce a fost, istoria o scriem si noi zi de zi, desi parem uneori scosi in afara ei de indivizi straini de Dumnezeu, de neam si de omenie. Si sa luam aminte ca \"Dumnezeu ne da, dar in traista nu ne baga (niciodata)\", iar traditia, ca si credinta, fara fapte este o traditie moarta! Daca nu putem intoarce acele timpuri inapoi (si e clar ca nu vom putea nicicand!), macar sa pastram in suflete farame si resturi de traditii curate, incercand sa le adaptam la vremurile pe care, prin voia Celui de Sus, le traim! Nostalagia nu ne va ajuta prea mult, insa cunoasterea si putina fapta acolo unde putem sunt de dorit!
Reply
3
Maria • 23 Feb 2012
Multumim domnule Lutic in primul rand pentru cercetarea temeinica, si apoi frumusetea textului pe care l-am parcurs cu sufletul la gura!
1
Nania Ozon • 26 Feb 2012
Domnule Lutic, daca ati stii ce bucurosi suntem ca va cunoastem! si nu numai noi... unde ati fost pana acum? In curand cred ca putem infiinta un fanclub pentru dumneavoastra, aici la Bucuresti! Recitesc textele dumneavoastra si de fiecare data mi se lipesc de suflet, din nou.
1
Nania Ozon • 26 Feb 2012
Spuneti ca traditia, ca si credinta, fara fapte este o traditie moarta! Asa este. Incercam prin campania noastra Mandrii de Primavara, sa trecem la fapte. Dorim sa ne dunam (cat mai multi) sa legam snurul martisorului de un pom/copac inmugurit in Duminica de dinaintea Echinoctiului de Primavara. Dorim sa ne strangem sub aceasta miza spirituala (fara imbieri materiale) sa vedem cat dintre romanii moderni mai simtim romaneste!
1
Nania Ozon • 26 Feb 2012
credem ca vom reusi !
1
tanya • 20 Feb 2012
Ce bine ca exista oameni care inca mai cred in traditiile noastre si care nu cred in \"traditiile\" altora. Poate asa vom invata sa ne apreciem traditiile si valorile adevarate. Multi regretam ca nu a m trait in acele vremuri , dar nu facem nimic sa aducem aceste obiceiuri in vremurile noastre.
Reply
3