traditionalromanesc.ro trafic.ro

Datini / Credinta si obiceiuri

Inapoi

Ritualurile sărbătorii Mărţişorului în Basarabia

02 Martie 2012

Mart, Marte, Marţişor

Prin ceea ce reprezintă acum, obiceiul Mărţişorului oferă un exemplu de perpetuare sau de vivacitate. Cercetarea Mărţişorului apare interesantă şi din perspectiva încercărilor întreprinse de instituţiile culturale moderne de a redimensiona sărbătoarea şi a-i spori conotaţiile sociale.

Până la mijlocul secolului al XX-lea, sărbătoarea cunoscută actualmente sub numele de Mărţişor era numită în uzul popular al satelor din Moldova mai frecvent Mart,dar şiMarte, păstrând apropierea fonetică cu numele zeului roman Marte, de la care îşi trage numele şi luna. În legătură cu răspândirea ştiinţei de carte, în prima jumătate a secolului al XX-lea a început a se încetăţeni şi numele de Mărţişor, astfel încât către sfârşitul secolului trecut acesta a devenit dominant.

Obiceiul Mărţişorului intermediază, prin mijloace rituale, trecerea de la iarnă spre primăvară. El constă din câteva componente relaţionate între ele, fiecare având funcţii concrete ce conlucrau pentru a se atinge condiţia rituală necesară trecerii acestui prag al timpului.

Bătrânii recomandă ca până la răsăritul soarelui, mărţişoarele (făcute din lână, iar mai târziu din aţe de cânepă, in şi bumbac sau mătase, mai ales de bunice, mame sau fete în ajun sau chiar în dimineaţa acestei zile) să fie legate întâi de toate tuturor copiilor, dar şi tinerilor, în special fetelor, mai rar şi oamenilor în vârstă. Până la cel de-al doilea război mondial, la 1 martie, toţi copiii, când ieşeau prima dată afară, trebuiau să poarte mărţişoare: „Mărţişorii îi făceau de cu seară şi-i puneau până la răsăritul soarelui la gât şi la mâni”; „La Întâi Mart de dimineaţă tare, până a ieşi soarele, răsuşei două aţe, una roşie şi alta albă, apoi legai un şnur de aista la gât şi la amândouă mâinile. Erai legat în trei locuri”.

Cel mai frecvent, mărţişorul consta din două fire, unul alb şi altul roşu, răsucite împreună. Până prin anii ’50 el arăta ca un găitan simplu, făcut din aceste două aţe răsucite. În unele sate, mărţişorul era din lână de-o singură culoare – roşie. Legau la mână şi la degetul inelar un fir de lână roşie, spunându-i mărţişor. Această formă a simbolului redusă la un singur fir de lână roşie ne aminteşte de amuleta folosită contra deochiatului, foarte răspândită pe vremuri. De obicei, sunt protejaţi cu ajutorul ei sugarii, dar şi copiii mici, considerându-se că respinge forţele răului.

În unele localităţi s-a constat şi existenţa mărţişorului tricolor. Acesta are două variante cromatice. În câteva sate, mărţişorul tricolor este format dintr-un fir alb, unul roşu şi altul verde, toate de lână. În mai puţine localităţi a fost identificat mărţişorul tricolor din aţă albă, roşie şi neagră: „Aveau mărţişor la mână făcut din trei aţe: roşie, albă şi neagră. Când au început a le purta la piept, au rămas numai două, albă şi roşie” (în satul Hadjicurda, raionul Reni, inf. Ana Bondari, înregistrare din 1981). Şi moldovenii stabiliţi în nordul Caucazului, la mijlocul secolului al XIX-lea, au păstrat mărţişorul tricolor, în care intra şi culoarea neagră.

Tradiţional, mărţişoarele erau legate la gâtul şi la încheietura mâinilor oamenilor. Şi animalelor fătate de curând (miei, viţei, mânji), înainte de-a fi scoase pentru prima oară afară la soare, li se punea mărţişor bicolor sau numai roşu la gât. Rostul acestui gest este apotropaic.

Mărţişorul apără împotriva schimbărilor timpului

Înainte vreme, mărţişorul era purtat o perioadă destul de îndelungată, ea constând din câteva etape. Întâi de toate, cu ajutorul lui se trecea peste Zilele Babei, în care oamenii se aşteptau să ningă, să spulbere, să plouă. Apoi, era traversată o altă etapă, cea a regenerării vegetaţiei, până se ajungea la înverzirea plantelor şi înflorirea pomilor, ca o garanţie a sosirii primăverii. Alte tradiţii spun că mărţişorii erau purtaţi până la Florii, cea mai importantă sărbătoare a înfloririi. Pretutindeni erau preferaţi pomii în floare sau cei care urmau să înflorească pentru a lăsa pe ei mărţişorul. Un alt reper ritual până când se poartă mărţişorul este Buna Vestire. Generalizând, precizăm că mărţişorul care a apărat omul în această perioadă critică a schimbărilor timpului, în final este atârnat pe un pom în floare. Din perspectivă semiotică el este ridicat într-un registru mai sus decât cel în care vieţuieşte omul. Pus în pom, el intră în registrul de sus al Universului, în care sălăşluiesc divinităţile venerate de comunităţile umane arhaice.

Pentru a releva şi alte înţelesuri ale obiceiului este necesar să analizăm cadrul lui temporal, care are şi alte repere decât cele arătate deja. Ziua de 1 martie avea valoare de omen, ca ziua de Crăciun şi ca cea de Anul Nou: „Când ajungeam la întâi mart se chema că asta-i Odochia, Baba Odochia. Dimineaţa ne sculam şî începem 12 lucruri, ca la Crăşiun”. Vom aminti că şi la Anul Nousătenii începeau 12 munci, dintre cele mai specifice vieţii lor, ca să aibă spor la ele pe toată durata anului. Cifra 12 trimite la lunile anului, la integritatea lui. Iar trezirea rituală a câmpului din amorţirea iernii aminteşte de obiceiul mai vechi al Pluguşorului; astfel, în textul Pluguşorului sunt amintiţi mai des 12 boi. Numărul real de boi înjugaţi cu care plugarii îndeplineau muncile câmpurilor căpăta forma simbolică de 12, datorită constructelor mito-poetice ale Modelului Lumii. Întregul an este reprezentat la începutul primăverii, ca şi la alte praguri ale timpului, prin cifra 12. Astfel, Baba Dochia îşi scutură, timp de 9 sau 12 zile cele  9 sau 12 cojoace, în Zilele numite chiar ale Babei Dochia. Sunt zilele rezervate ei, considerate impure. Cât timp durează ele, oamenii sunt pregătiţi literalmente să accepte orice capricii ale timpului. Aşteaptă să se sfârşească puterile iernii ca ea să cedeze în faţa primăverii. Cifra 9 afost corelată cu cele 9 luni care urmau după martie până la încheierea anului. Lunile de iarna nici nu erau luate în calcul, iarna fiind considerată un anotimp mort. Este o reminiscenţă mai veche a împărţirii anului, când, conform prescripţiilor tradiţionale, trecerea de la iarnă la primăvară ţinea 12 zile. În ambele cazuri se apela la formula temporală consacrată 12 (inclusiv 3+9) pentru a valida trecerea pragului anului văzut ca întreg.

‹‹Mart în casă, purecii afară!››

O altă componentă importantă a obiceiului Mărţişorului în prima zi a primăverii o constituiau practicile de purificare. În această zi toate familiile trebuiau să se ocupe de curăţenie. Gunoiul strâns era ars împreună cu toate vechiturile din gospodărie. Acţiunile reale ale oamenilor erau interpretate ca având conotaţii mult mai profunde. Realmente se făcea ordine şi curăţenie peste tot în locuinţă şi în gospodărie. Din perspectiva imaginarului tradiţional, toate acţiunile erau subordonate alungării iernii şi înlocuirii ei de către primăvară. Acţiunile porneau din spaţiul culturalizat spre cel natural.

În Moldova, ca şi în întreg spaţiul românesc, împreună cu acţiunile rituale, oamenii recurg şi la puterea cuvântului. Ne vom opri asupra unei fraze rostită, în această zi pretutindeni, în mod obligatoriu. Despre ea amintea şi Simion Florea Marian: „Ca să nu te mănânce purecii, la 1 martie înfigi un cuţit în mijlocul pragului, spunând de trei ori: ‹‹Mart în casă, purecii afară!››” Pentru a asigura intrarea primăverii şi în spaţiul locuit de om erau deschise uşile caselor, erau scoase toate ţesăturile afară, iar oamenii trebuiau să iasă afară. Dar cel mai mult se conta pe invocaţia consacrată „Mart în casă, purecii afară!”, care în mentalitatea tradiţională trebuia să acţioneze conform principiului „Zis şi făcut!” Prin cuvânt, considerat că are cea mai mare putere de săvârşire, era realizat ritul de trecere. Economia frazei, precum şi răspândirea ei într-o arie destul de vastă, denotă încă o dată vechimea obiceiului. Ideea nu trebuie înţeleasă literalmente, ci din perspectiva gândirii populare. Purecele este cel mai mic reprezentant al sedentarismului, al iernii. Alungarea lui din haine, din casă, este egală cu alungarea iernii.

O altă acţiune semnificativă a zilei este scuturarea afară a aşternuturilor, hainelor, ţolurile, scoarţele, adică toate obiectele făcute din fire, ca şi cum ar scutura cojoacele Babei Dochia, alungând simbolic iarna. Observăm cum acţiunile femeilor sunt o formă de exteriorizare a conţinuturilor mitice, profunde, în care lumescul şi cosmicul se întrepătrund, se condiţionează reciproc. În acest context, este important să amintim că în legendele despre Baba Dochia lâna apare în câteva ipostaze. Întâi de toate, cele două femei (baba/fiica împăratului; baba/nora) protagoniste ale naraţiunii, pasc oile. Apoi, Baba Dochia poartă 9 sau 12 cojoace pe care le dezbracă şi, din această cauză, moare de frig. În alte legende, nora babei trebuie să spele lâna neagră încât s-o facă albă, lucru imposibil în mod obişnuit, sau săvârşit cu ajutorul pietrei (spumei roşii). Spălarea lânii negre în apă cu spumă roşie (aici, roşul are funcţie de transfigurare), rezolvă sarcina imposibilă. Este important să observăm că cele trei culori se întâlnesc în această formulă, formând un întreg. Lâna neagră a Babei Dochia este din acelaşi registru ca şi ceea ce se are în vedere atunci când purtătorul de mărţişor rosteşte către berze. „Na-vă negreţile şi daţi-mi albeţele!” Dar, ca să aibă loc transformarea negrului în alb, e nevoie de intervenţia culorii roşii, adică pentru a se săvârşi ritualul este nevoie de un sacrificiu, oricât de mic ar fi el.

Culoarea roşie face legătura dintre negru şi alb

În privinţa inversărilor cromatice, acestea vizează modul diferit al omului arhaic de a interpreta semnificaţiile culorilor în raport cu viziunea noastră modernă. În literatura de specialitate s-au propus interpretări pe două planuri: cosmic şi uman. Lecturând primul plan al relaţiilor, s-au făcut paralele directe între culoarea albă a mărţişorului şi cea a zăpezii, ca exponent principal al iernii, şi între culoarea sa roşie, ca semn principal al soarelui de primăvară. Pe planul al doilea au fost valorizate sursele vieţii umane: albul (seminţei, alteori al laptelui matern) şi roşul (sângelui). Aceste interpretări sunt importante şi prin faptul că ele alimentează perpetuarea tradiţiei în zilele noastre. Dar ele nu reconstituie lanţul semantic între interpretările purtătorilor de tradiţie şi a celor care o apreciază. Această corespondenţă directă are o anumită logică ce trebuie luată în considerare. Însă, ţinând cont de impactul puternic al culorii roşii în toate culturile, de prezenţa ei în toate obiceiurile româneşti ce ţin de vârstele omului şi în cele calendaristice, dar şi de un posibil dinamism al ei, este important ca pentru o etapă mai veche a funcţionării culturii, cum este cea în care s-au format legendele, să ţinem cont de principiul inversiunii în interpretarea culorilor.

Intenţia noastră este de a cunoaşte semnificaţiile simbolurilor aşa cum le percepeau înaintaşii, chiar dacă ele sunt contrarii viziunii moderne asupra lumii. După frecvenţă, culorile amintite în legendele despre Baba Dochia sunt: negrul (preponderent), albul (preponderent), roşul (moderat). Între frecvenţa culorii albe şi negre există aproape o egalitate. Vom înainta aici o ipoteză pe care urmează să o verificăm aducând mai multe exemple dificil de citat aici, precum merită, că şi în textele Pluguşorului nostru, care însoţeşte trecerea de la AnulVechiîn Anul Nou, se păstrează această frecvenţă. Cu singura deosebire că pământul este negru, grâul este roşu la semănat, iar făina din recolta nouă este albă. Roşul este intermediar, face legătura dintre negru şi alb.

După ce am precizat aceste detalii, trebuie să oferim spaţiu de analiză mărţişorului în care apare şi culoarea neagră. Am adus mai sus câteva exemple din diferite zone care pot constitui un argument al vechimii lui. Se referă la acest simbol, ca la o tradiţie mai veche, şi Ion Ghinoiu. Trebuie să amintim că el se întâlneşte şi în practica altor popoare. În Ohrid-Macedonia era tradiţia mărţişorului alb, roşu şi negru. Firul negru apare şi în mărţişorul bulgarilor. Firul negru este destul de des folosit în practicile apotropaice (de apărare împotriva duhurilor rele). Conform unor credinţe generalizate, mamele leagă mânuţa sau degetul copilului, pentru a-l proteja de deochi sau de alte rele, la fel cum făceau şi cu lâna de culoare roşie. Deci, în practicile magice apotropaice şi propiţiatoare firul roşu şi negru de lână înregistrează roluri şi semnificaţii comune.

Mărţişorul se poartă până vedem primul pom înflorit

Astăzi, apreciem larga răspândire a şnurului alb-roşu, ca simbol obiectivat în debutul primăverii, dar atunci când ne gândim la vechimea mărţişorului ni-l imaginăm că el putea să fie mai ales alb-negru. Întâi de toate, pentru că prin cuvintele care se rostesc în invocări se impune această opoziţie. Apoi, este ştiut că în cadrul unui obicei mai greu se schimbă structura şi textele ce alcătuiesc limbajul lui verbal, în vreme ce obiectele simbolice folosite de comunităţi la desfăşurarea lui se schimbă mai uşor.

…Concentrarea comunităţilor umane în această perioadă critică a timpului pe acţionarea sub diferite forme a firelor nu este întâmplătoare. Firul este un element fundamental al construirii şi funcţionării lumii din perspectivă mitică. El este un simbol universal ce serveşte ca mediator al lumilor în rezolvarea conflictelor de tot felul: sociale, biologice, cosmice. Generalizând, precizăm că în tradiţie apare mărţişorul format dintr-un fir, din două sau din trei fire. Numărul diferit de fire, chiar dacă este semantic, nu este esenţial. Până şi un singur fir de lână, cu rol de mărţişor sau de simbol apotropaic, are deja în sine potenţa unui simbol. El repetă la scară mică ideea de funie, un motiv simbolic la care gândirea simbolică recurge mereu pentru că el are o mare capacitate de a opera cu ajutorul instrumentarului simbolic. Este motivul simbolic care are ca rol izolarea sacrului de profan. Firele răsucite ale mărţişorului reprezintă încercarea de a influenţa magic unitatea contrariilor calendaristice: lumină-întuneric, căldură-frig, iarnă-vară, fertilitate-sterilitate. Rostul lui era ca prin împletirea celor două fire, văzute ca forţe universale, să împace contradicţiile, asigurând bunul mers al lumii. Şnurul bicolor este un simbol străvechi al generării şi regenerării continue a vieţii. Cele două fire unesc întunericul şi lumina, viaţa şi moartea, dragostea şi ura, binele şi răul, sănătatea şi boala, speranţa şi frica.

Sărbătoarea Mărţişorului este un exemplu aparte de vivacitate culturală a unui simbolul obiectivat, rămas ca un „citat cultural” dintr-un obicei de mare vechime să marcheze trecerea de la iarnă la primăvară. Şi-a păstrat esenţa sa ca formă, a rămas un obiect confecţionat din două fire, preponderent în alb şi roşu, chiar dacă i-au fost adăugate elemente complementare. Dar aceste elemente nu sunt întâmplătoare, ele au semnificaţii ce corespund marelui cadru semantic întreţinut de acest simbol arhetipal. Chiar dacă rosturile vechi de apărare au fost marginalizate s-au păstrat funcţiile lui în socializarea copiilor şi în sporirea comunicării sociale. Comparând informaţiile despre perpetuarea tradiţiei în prezent, în majoritatea ţărilor unde este practicat se observă tendinţa de a-i reduce funcţiile doar la prima zi din luna martie şi la forţate rosturi estetice. În acest context, al reducerii timpului de funcţionare a acestui simbol şi al sărăcirii sale rituale, moldovenii apar mai tradiţionalişti. O bună parte din ei îl poartă până văd primul pom înflorit sau până la 31 martie. Astfel, repunerea mărţişorului în albia tradiţiei are loc într-un context general al reconsiderării credinţelor şi superstiţiilor în societate.

 

Dr. în Etnologie Varvara BUZILĂ

Director ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău

de Varvara BUZILĂ
Inapoi la categorie
Tags: martisor, basarabia, babele, baba dochia

Comenteaza