traditionalromanesc.ro trafic.ro

Turism / Drumetii

Inapoi

Hai la Polovragi să ne amintim de vraci

20 Octombrie 2011

Ne tot gândeam pe unde să mai hălăduim, dar aşa, mai aproape de Bucureşti. Şi nu ştiu ce mi-a venit să vizităm o peşteră. Poate pentru că nu am mai fost într-o peşteră de când eram mic. Tot căutând pe net, am găsit Peştera Muierii. Ne-am gândit ca ar fi un loc excelent să ne petrecem weekendul în zonă având în vedere că foarte aproape este şi Peştera Polovragi şi Mănastirea cu acelaşi nume. Un weekend plin se întrevedea.
Destul de greu am găsit o cameră liberă la o pensiune din Polovragi pe care m-am grăbit să o rezerv.
Sâmbătă dimineaţă am plecat cu noaptea-n cap şi am ieşit pe autostrada noastră spre Piteşti. Drumul ne-a dus inevitabil prin Râmnicu Vâlcea, apoi prin Horezu (unde ne-am uitat lung din mersul maşinii la tarabele ticsite cu oale şi ulcele şi ne-am promis că la întoarcere vom poposi câteva minute şi pe la meşterii olari).
Polovragi este o comună cu case cochete şi curate. Pe aceleaşi locuri, în antichitate, era o aşezare de vraci, unde oamenii veneau să caute leacuri făcute din rara plantă polovragă.
Pensiunea noastră se află chiar în capătul comunei, aproape de Mănastirea Polovragi.
Cheile Olteţilui deschid un peisaj magnific ce se continuă pe toată valea râului ce se varsă in Olt.
Lăsăm maşina la pensiune şi o luam la picior spre peşteră. Făcând abstracţie de praful pe care-l ridică maşinile cu numar de Bucureşti, conduse de şoferi dornici să parcheze maşina chiar în peşteră daca s-ar putea, drumul este uşor şi ocoleşte gardul mănastirii.
Ajunşi la poala muntelui care găzduieşte peştera, pe stânga se deschid larg şi abrupt Cheile Olteţului.
Intrarea în peşteră este amplă şi ferecată cu zăbrele ca o ocnă de sare în care lucrează cei mai mari răufăcători. Regulile, pe care le afli doar la faţa locului, spun că trebuie să aştepţi să intri cu un grup de vizitatori ce se formează la intrare. Odată intrat un grup, mai poţi intra cu următorul doar după ce iese cel de dinainte. Apoi, după cel puţin o oră, te poţi bucura şi tu de răcoarea peşterii. Un ţânc de la intrare ne spune că el este fiul ghidului şi că dacă-i dăm câte 5 lei ne desferechează el intrarea în peşteră ca să nu mai aşteptăm. Ne mai asigură că totul este legal, că primim biletul la ieşire de la mama sa şi că-i păcat să aşteptăm cel puţin o oră, că abia ce intrase un grup. Şi uite aşa, păşim în peşteră.


Peştera Polovragi s-a format acum peste 7 milioane de ani prin erodarea unui strat de calcar de un braţ al Olteţului. Acum, acest braţ se iţeşte mai jos, în chei, unde se uneşte cu râul.
Pentru vizitatori, peştera este deschisă din 1982 şi are o lungime vizitabilă de 800 de metri. Dar lungimea ei depăşeşte 15 kilometri, iar capătul peşterii încă nu a fost găsit, presupunându-se că iese pe partea cealaltă a muntelui.
Intraţi în peşteră, în urma grupului, am fost întâmpinaţi de un stol de lilieci care, speriaţi, au navălit spre o ieşire în formă de horn din tavan. Ne-am bucurat să descoperim singuri toate cotloanele fără poveştile de adormit copiii ale ghidului. Spre deosebire de alte peşteri, Polovragi nu este foarte spectaculoasă fiind la fel de gri şi de nămoloasă ca Bucureştiul într-o zi ploioasă.  Nu voi insista asupra descrierii ei lăsând pozele să vorbească.

 

Oricum, are farmecul ei, iar pe alocuri te pufneşte şi râsul când citeşti pe colile A4 plastifiate denumirile unor spaţii sau ale unor forme create de natură în milioane de ani. Moş Crăciun, Cuptorul, Orga mică sunt doar câteva dintre poreclele date unor formaţiuni calcaroase care mie unul nu mi-au inspirat nici pe departe aşa ceva. Şi ar mai fi Scaunul lui Zamolxe. Cred că sunt puţine peşteri în România în care să nu fi trăit Zamolxe. Dar aici, cu atât mai mult se insită pe prezenţa zeului Dac pentru că pe culmea muntelui ce ocroteşte peştera se află şi o cetate dacică lăsată în paragină de autorităţi.


Dar, la capitolul „minuni” Peştera Polovragi se remarcă prin Izvorul Speranţelor, cum a fost denumit un debit de apă ce este constant tot timpul, indiferent de nivelul precipitaţiilor. Lângă acest izvor, în calcar s-a cristalizat o formă ce te poate face să o asemeni, într-adevar, cu imaginea Fecioarei Maria cu Pruncul în braţe.


Un alt lucru interesant şi unic al Peşterii este că nivelul de aerare bogat în oxigen este comparabil cu cel de pe un vârf de munte.
După ce am mai tras odata aer în piept, am făcut cale-ntoarsă şi ne-am îndreptat spre ieşire, unde nu ne aştepta nimeni cu biletele.
Am urmat acelaşi traseu, pe lângă gardul mănăstirii, înghiţind praful maşinilor ce păreau că se întrec în raliul Paris-Dakar. La fiecare cotitură ne opream pentru a admira cheile Olteţului, a căror vizită am decis sa o amânăm pentru o zi ploioasă sau cu zăpadă pentru a ne proteja de praf.
Am urmat gardul înalt ocolind domeniul mănăstirii şi am ajuns la poarta din lemn masiv sculptat în stil maramureşan.


Aleea ce te duce la gardul interior, ce împrejmuieşte bisericile şi chiliile măicuţelor, traversează o livadă bine îngrijită. În dreapta, o măicuţă strângea mierea de la stupii aliniaţi perfect.
Mănăstirea Polovragi, monumet arhitectonic, este o mănăstire de maici a cărei biserică are hramul Adormirii Maicii Domnului şi a fost construită în 1505.


Biserica este înconjurată de clădirile ce adăpostesc chiliile formând un adevărat zid de apărare. De altfel, mănăstirea a fost folosită şi în scopuri militare de către Tudor Vladimirescu.
Construcţia bisericii a fost făcută în stil bizantin şi, de-a lungul timpului, a avut mai mulţi ctitori. Primii au fost Radu Comisul şi Pătru Spătarul, fiii boierul Danciu Zamona. După mai bine de o sută de ani, mănăstirea intră în posesia banului Craoivei, jupanul Pârâianu Milescu, iar la mijlocul secolului XVII, cu sprijinul domnitorului Matei Basarab, Danciu Pârâianu construieşte actuala biserică. La sfârşitul secolului XVII, Domnitorul Constantin Brâncoveanu restaurează biserica, o zugrăveşte în interior şi reface chiliile şi gardul împrejmuitor (dându-i un rol defensiv).
La nordul bisericii se află o altă curte care adăposteşte bolniţa (spitalul mănăstirii), ctitorită de episcopul Clement Lavrentie la 1738.
Deşi de-a lungul timpului a fost fortificată dându-i-se, în timpuri de răstrişte, şi rol militar, mănăstirea este foarte frumoasă, cu un stil architectural clar şi bine conservat. Este chiar cochetă, mi-aş permite să spun, fiind curată, plină de flori şi la toate ferestrele stau cocoţate ghivece cu muşcate multicolore.

Este pe drept cuvânt una dintre bijuteriile tezaurului mănăstiresc românesc, mai ales dacă ţinem cont şi de tezaurul muzeal, ce conţine o bogată colecţie de icoane pe lemn şi sticlă foarte vechi şi o imensă bibliotecă de carţi vechi ce cuprinde peste 3000 de volume în slavonă, greacă şi română.
Deşi invadată de turişti şi pelerini, mănăstirea oferă linişte şi pace vizitatorilor.
În timp ce ne îndreptăm spre ieşire mergând agale pe aleea din livadă, o adiere de vânt ce bătea dinspre bucătăria mănăstirii ne-a amintit că trecuse demult ora mesei.
După un prânz copios, a urmat o scurtă drumeţie pe valea Olteţului, menită a diminua amânarea călătoriei pe chei.
Aşa că am atacat malul abrupt şi înalt de peste 30 de metri coborând spre Olteţ.
După ce am evitat un prim val de gunoaie prăvălite de localnici în râpa Olteţului, pe al doilea a trebuit să-l escaladăm. A urmat o coborâre mai mult pe partea dorsala, înfrânată din loc în loc de copaci.
Până la urmă dăm de malul Olteţului unde ne aşteptau paşnice mai multe văcuţe. Am cautat un loc mai ferit şi cu vedere spre chei unde să ne tolănim şi să povestim impresiile din acea zi. (va urma şi povestea de a doua zi, cu drumeţia la Peştera Muierii şi Manăstirea dintr-un Lemn)

 

de Echipa Tradiţional Românesc
Inapoi la categorie
Tags: drumetie, pologragi, pestera, manastire, oltet, cheile oltetului

Comenteaza