traditionalromanesc.ro trafic.ro

Turism / Drumetii

Inapoi

Printre legende şi credinţe în bătrâna Oltenie

27 Octombrie 2011

Legenda spune că, cu mii de ani în urmă, în vemea matriarhatului, stapâna geţilor era o femeie, o muiere. Această mare regină îşi conducea poporul din vârful Dealului Muierii, dintr-o cetate ale cărei ruine există şi acum. De altfel, aceasta este considerară una dintre cele mai vechi cetăţi cunoscute la noi.
În acele vremuri, nu se cunoştea focul şi iarna, când gerul punea stăpânire pe regat, această Muiere îşi îndemna poporul spre Peştera Muierii. Aici se adăposteau toţi, împreună cu animalele lor şi cu proviziile adunate de-a lungul anului, până la venirea primăverii. Marea regină era renumită pentru frumuseţea, înţelepciunea şi bunătatea ei.
Într-o iarnă foartea grea, faima ei a atras atenţia Zeului Soarelui care a dăruit reginei focul pentru a uşura viaţa oamenilor.
O ală legendă o pune în pielea reginei pe zeiţa Hestia, venerată ca zeiţă a căminului şi a focului de către geto-daci şi sciţi şi mai apoi de greci şi de romani.
De-a lungul timpul, peştera a oferit adăpost de multe ori oamenilor care se refugiau aici din calea duşmanilor sau a intemperiilor vremii.
Din 1963, de când a fost electrificată, în Peştera Muierii (sau Muierilor cum i se mai spune) se înghesuie turiştii, indiferent de anotimp. Ceea ce am făcut şi noi plecând din Pologragi spre Baia de Fier.

(http://www.traditionalromanesc.ro/articol/turism/drumetii/hai-la--polovragi-s-ne-tratm-la-vraci_463.html)

De aici, un imens indicator te îndrumă spre cea mai vizitată peşteră din România.
Aflată în marginea sudică a masivului Parâng, Peştera Muierii a fost săpată în calcar, acum milioane de ani, de râul Galbenul ce acum curge nervos la poalele muntelui. Lungimea totală a peşterii este de aproape 3600 de metri dar pentru turişti sunt deschişi doar 573.
Fiind prima peşteră electrificată de la noi, Peştera Muierii este cea mai renumită şi cea mai vizitată din ţară.
Personal consider că este mai frumoasă şi mai bine îngrijită decât Peştera Polovragi. Şi te mai şi solicită un pic căci, pe unele porţiuni, tavanul este atât de jos că trebuie să mergi pasul piticului, sau fiecare cum poate.


Peştera are trei intrări şi, spre deosebire de Polovragi, ieşirea diferă de intrare. Adică intri pe partea nordică şi ieşi prin sud.
Atracţiile peşterii au denumiri tot de desene animate, ca şi la Polovragi: Domul Mic, Sala Altarului, Candelabrul, Sala Turcului, Cascadele etc. Cam atât am reţinut din alergătura la care ne-a supus ghidul.


Singura care chiar are legatura cu realitatea şi nu cu imaginaţia este Sala Guano unde treci pe lângă un strat semnificativ de guano depozitat conştiincios de colonia de lilieci ce sălăşluieşte pe acolo.


Consider că cele mai importante sunt descoperirile din Galeria Urşilor unde s-au găsit oseminte de urşi, hiene, vulpi, lei, lupi şi capre sălbatice. O mică parte dintre acestea sunt expuse chiar în peşteră.


Iar cele mai fascinante sunt obiectele din epoca preistorică descoperite aici precum şi un craniu de homo sapiens sapiens aparţinând  unui individ de sex feminin şi considerat printre cele mai vechi din Europa (peste 30.000 de ani, iar craniul se află acum la Londra pentru teste suplimentare).


Ieşiti la lumina zilei am ocolit muntele pe lângă râul Galbenul pentru a ne recupera maşina. În parcare am mai zăbovit câteva minute doar pentru ca fetele să admire chicotind doi alpinişti ce se căţărau pe versant.


Următoarea noastră ţintă a fost Mănăstirea dintr-un Lemn aflată la aproape 25 de kilometri sud de Râmnicu Vâlcea, în comuna Frânceşti, satul Dezrobiţi. Dar, în drum, ne-am oprit, aşa cum ne-am promis, la Horezu pentru a admira dibăcia meşterilor olari de aici.
Oalele, ulcele şi farfuriile de lut (kitschurile nu le-am mai enumerat pentru că par inevitabile) se revarsă până-n şosea. In general, marfa este cam aceeaşi la toate tarabele dar nu poţi să nu remarci priceperea olarilor locali şi devotamentul lor pentru renumitul cocoş de Horezu.
La primul magazin de dupa benzinărie, în curte, un meşter olar făcea o demonstraţie live: izbea bucăţi de lut umed pe roata (deja electrică) de olar şi dădea forme acestuia la cerinţele publicului. Unul vroia o cănuţă de ţuică, altul o vază, altul o cană de vin. Meşterul, care mi-a povestit că a învăţat să strunească lutul de la tatăl său, după ce termina o formă o lua repede şi o turtea energic în palme.

Miraţi, oamenii l-au întrebat de ce strică frumuseţi de ulcele care doar să mai fie băgate în cuptor cereau. „Nu păstrez nimic din ce lucrez Duminica. Aşa m-a învăţat tatăl meu,” a replicat olarul în timp ce îndemna un copilaş să-şi murdărească mânuţele în lutul moale.


Încărcaţi cu câteva farfurii şi ulcele pe care stă pictat mândru Cocoşul local, am purces mai departe spre Sfânta Mănăstire dintr-un Lemn ce poartă hramul Maicii Domnului.
Domeniul vast al Mănăstirii dintr-un Lemn te întâmpină cu o frumoasă şi masivă poartă din lemn sculptat. Un drum generos te îndeamnă să stăbaţi livada de pomi până la aşezământul monahal. Intrarea se face printr-o arcadă largă lăsată special în corpul ce găzduieşte vechiile chilii ale măicuţelor şi care se continuă precum un zid de apărare.
În curte te întâmpină biserica din piatră a cărui ctitor nu este cunoscut cu certitudine. Unle scieri vechi îl indică pe Matei Basarb, iar alte documente pe Preda Brâncoveanu.


Cert este că biserica adăposteşte o icoană foarte mare din lemn pe care este pictată Maica Domnului. De această icoană s-a născut de fapt legenda locului care are la rândul ei mai multe variante.
Trecând de clopotniţa veche, restaurata la 1715 de Ştefan Cantacuzino, pe o portiţă mică din lemn, întâlneşti aleea ce te duce spre Mănăstirea dintr-un Lemn şi pădurea de stejari seculari şi groşi de nici patru oameni nu-i pot cuprinde cu braţele întinse (atâţi eram noi şi nu am reuşit). La marginea pădurii, vegheată de stejarii bătrâni (declaraţi monument al naturii ocrotiţi de lege) se înalţă micuţa biserică de unde se trage numele aşezământului monahal.


Legenda, scrisă de diaconul sirian creştin Paul de Alep la mijlocul secolului XVII pe când călătorea în Ţara Românească, spune că un călugăr a găsit în scorbura unui stejar secular icoana Maicii Domnului. În acest timp, călugărul a auzit şi o voce care l-a îndemnat să taie acel stejar şi să construiască din el o bisericuţă.
O alegendă locală ne spune că, în vremea domnitorului Alexandru Vodă, un cioban care dormea la umbra unui stejar bătrân a visat Icoana Maicii Domnului care l-a îndemnat să taie stejarul pentru a ridica o biserică. Când a tăiat copacul, ciobanul a găsit sub scoarţa lui icoana la care acum credincioşii se pot închina, puţin mai jos, în biserica din piatră.
Părerile sunt împărţite dar cert este că icoana există, iar biserica a fost construită dintr-un singur stejar secular (de unde vine şi numele locului de Mănăstirea dintr-un Lemn) fără a se folosi nici măcar un cui.


Se spune că icoana Maicii Domnului este făcătoare de minuni şi pentru asta mulţi credincioşi vin să se roage la ea.
Pentru mine acest lucru are mai puţină importanţă. Important este să treci pe aici pentru că locul în sine este special, încărcat de istorie şi liniştitor pentru oricine caută câteva clipe de pace.

de Echipa Tradiţional Românesc
Inapoi la categorie
Tags: pestera muierii, muierilor, horezu, olari, cocosul de horezu, manastirea dintr-un lemn, Maica Domnului

Comenteaza